Vremea pocăinței – vremea adevărului
„Ușile pocăinței deschide-mi mie, Dătătorule de viață;
că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaș al trupului, cu totul spurcat.
Ci ca un îndurat curăţeşte-l, cu mila milostivirii Tale.”
(Triod, Duminica Lăsatului sec de carne)
Din nou luna martie deschide calea pocăinței. Începe vremea Triodului! Cea mai frumoasă și mai adâncă din punct de vedere duhovnicesc, o vreme pentru a crește în cele ale duhului, pentru a ne înălța întru cele Dumnezeiești. Începem iarăși școala pocăinței și a smereniei, școala rugăciunii și a ascezei spirituale, la sfârșitul căreia nădăjduim să ni se deschidă ușile Împărăției Cerurilor.
Creștinii, dintotdeauna au văzut în aceste zece săptămâni binecuvântate ale Triodului un timp binecuvântat, dar și un privilegiu: acela de a păși pe treptele pocăinței și a ne întâlni cu Hristos, pentru a primi curajul de a urca împreună cu El pe Golgota și a ne bucura de Înviere.
Cele zece săptămâni ale Triodului sunt zece trepte, care duc spre plinătate, spre desăvârșire, precum zece sunt și poruncile Domnului date lui Moise în Vechiul Testament. Cele patru duminici pregătitoare, înainte de Postul Mare, închipuie cele patru zile ale facerii întregii lumi văzute, iar cele șase ale Postului Mare, ziua omului, ziua a șasea. Toate la un loc, trebuie să ne ducă spre plinirea Postului: ziua Domnului, ziua a șaptea – Ziua Învierii. Dacă rămânem doar la ziua omului, nu putem gusta din Înviere, nu putem gusta din plinătate. Avem nevoie de patru săptămâni ca să trecem de la cele trupești la cele sufletești și de altele șase ca să trecem de la cele sufletești la cele Dumnezeiești.
În Viața Sfintei Maria Egipteanca ce se citește la Denia Canonului Sfântului Andrei Criteanul din Săptămâna a V-a a Postului Mare, citim următoarele: monahii de odinioară, la începutul Postului, după ce își luau iertare unii de la alții în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai,luau calea pustiei, pentru a petrece Postul în rugăciune continuă și asceză desăvârșită. Doar în Sâmbăta cea Mare se întorceau la Mănăstire pentru a se bucura împreună de &Ici rc;nviere. Anul trecut ... am luat și noi toți calea retragerii: calea retragerii din vâltoarea lumii în cămara tainică a sufletului, unde am petrecut mai mult de două luni de zile, închiși în case.
Am postit și aspru! Am postit de mersul la biserică, de împărtășirea cu Sfânt Trupul și Sângele Domnului. Am postit și de lucrurile poate odinioară simple și ne-prețuite, dar acum scumpe pentru tot omul: întâlnirea cu cei dragi, libertatea de a ne deplasa și de a ieși cu copiii la plimbare, de posibilitatea de a ne vizita părinții și rudeniile din țară. Am postit până și de bucuria de a trăi Învierea la biserică. Am postit...
Dar postul nostru nu a fost zadarnic, căci vremea pocăinței este vremea adevărului, și doar în adevăr Îl putem cunoaște pe Domnul, iar El nu a întârziat să-Și arate milostivirea Sa cea nemăsurată.
Acum ni se deschide din nou calea spre pocăință! Din nou Postul bate la ușa sufletului însetat de veșnicie! Răsună din nou cu glas lin cântarea:Ușile pocăinței deschide-mi mie, Dătătorule de viață !
Să nu ne lăsăm furați prea mult de grijile și vâltoarea acestei lumi! Să alergăm mai cu seamă la pocăință, această dulce întristare, care deschide izvorul lacrimilor, lărgește inima și curăță patimile.
Sfântul Nicolae Velimirovici ne învață cum să dobândim această virtute mântuitoare: “Adevărata pocăință nu înseamnă doar a te căi pentru păcatele făptuite, ci a-ţi întoarce desăvârșit sufletul propriu de la întuneric la lumină, de la pământ la cer, de la sine la Dumnezeu.”
Să ne întoarcem dar, strigând:
„La mulțimea faptelor mele celor rele cugetând eu, ticălosul, mă cutremur de înfricoșata zi a judecății. Ci îndrăznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig ție: Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta.”
† Atanasie de Bogdania
