ZIUA ROMÂNIEI LA CATANIA – FILĂ DE JURNAL ÎN PANDEMIE
Este multă tristețe și multă frică adunată în inimile și mințile noastre. Este momentul oportun, pentru ca satana să poată aduce gânduri înfricoșătoare în mintea noastră, pentru a-și face cuib cât mai multe vești paralizante, vești ce duc la depresie, vești ce ne îndepărteaza de fapt de Dumnezeu.
De 7 ani, de când păstorește părintele Mihai Gabriel Ichim parohia aceasta, noi facem toate evenimentele doar prin mila lui Dumnezeu, cu ajutorul acelora care îl iubesc pe Dumnezeu.
Niciodată nu am spus "NU"!
Săptămâna aceasta m-am tot gândit că am putea sărbători ziua noastră, a românilor.
O expoziție putem face, căci aveam materiale realizate din fiecare an... costume populare avem majoritatea... vremea bună (așa cum indica la meteo pentru ziua de duminică) se preconiza a fi propice... spațiu aveam... cântece aveam... faină și apă aveam... pentru colaci, un ghiveci de flori se putea lua... hârtie roșie, galbenă și albastră aveam acasă...
ATUNCI, CE NE LIPSEA?
Am făcut apel pe facebook și am sunat ca din bucium... și sunetul a ajuns așa de departe, până în străfundul inimilor credincioșilor români, acolo unde a rămas închis DORUL.
Și este cu atât mai mult ascuns, cu cât suntem de mai mult timp în diaspora... ascundem dorul în inimă, ca să rezistăm, ca să ne putem trezi fără râul de lacrimi de pe obraz, ce rămâne veșnic în suflete.
E ascuns bine dorul de părinți, de ogradă, de vișinul înflorit din fața casei și de "iarna pe uliță". E ascuns, altfel nu ne-am putea odihni, pentru o nouă zi, pentru un nou an, doi... pentru un deceniu...
Sâmbătă am împodobit curtea cu exponatele ”din dotare” și odată cu ploaia torențială și cantitățile mari de apă căzute de jur împrejur, au sosit și gândurile de tristețe, pentru tot ce e în jur, pentru faptul că "NU CONTEAZĂ"...
CE SENS ARE munca mea, cum să mai fac expoziția cu planșele copiilor în continuare, dacă sunt atâtea dureri, dacă apa a inundat holul, dacă grindina a lovit cu atâta putere ... dacă... dacă?
Și încet... încet ...și-au făcut cuib în sufletul meu păsările tristeții.
Dar ploaia a obosit la un moment dat să reverse atâta supărare în apele tulburi ale inimii mele... așa că s-a oprit.
În liniștea noptii, după citirea psalmilor, pacea mi-a invadat din nou, cu lumina harului divin, inima.
Și fiecare secundă ce trecea, era o picătură de hotărâre în plus că orice s-ar întâmpla , Dumnezeu vrea să ne aducem aminte cine suntem.
Chiar...
-CINE SUNTEM?
-SUNTEM ROMÂNI ȘI ORTODOCȘI.
Deodată totul a devenit atât de luminos și de clar și am văzut cu ochii minții, ce este important de făcut AZI... unde și ce am de făcut...
Timpul a trecut apoi ușor, așezând rând pe rând petece de hârtie colorată: roșie, galbenă și albastră... și-i gata drapelul!
Petece de pământ, pentru care s-au luptat înaintașii noștri, udând țarina cu lacrimile, sudoarea și sângele lor... și petec lângă petec de țarină au rămas laolaltă în ceea ce e România de azi.
Basarabie iubită, ai rămas despărțită de România!...
Și iată că dimineața ne-a întâmpinat cu glasul Domnului:
" Căutați mai întâi Împărăția cerurilor și dreptatea ei și toate celelalte vi se vor adăuga voua".
O nouă zi, o nouă Sfântă Liturghie, o nouă perspectivă în Duhul Sfânt, o nouă zi:
ZIUA ROMÂNIEI în PANDEMIE!
Și iată că din nou…
"Deșteaptă-te române" a răsunat din piepturile dragilor enoriași ... enoriași ce au lăsat dorul să pășească tiptil afară din inimi, în curtea plină de steaguri tricolore, de hărți istorice, de colaci împletiți cum numai bunica știa face, de străchini și scoarțe vechi de 100 de ani.
Și în sfârșit dorul a fost lăsat să țâșnească, înviind în jur: florile, dealurile, pădurile, munții, râurile ... plaiului mioritic.
Trăiască România...Trăiască România în continuare, pentru ca să o prindem și noi în viață când ne vom întoarce...
Domnul să dăruiască harul Său bogat credincioșilor români, din parohia "Sfânta Muceniță Agata" din Catania, care au "semnat"și pentru anul acesta:
"Sunt român ortodox"!
A consemnat preoteasa Geta Ichim
