Concursul Internațional de Creație Literară ” Slove ”, ediția a XI-a, Italia-2025 și-a desemnat câștigătorii.
Lansat în anul 2015 de către Episcopia Ortodoxă Română a Italiei prin Departamentul Cultural al acesteia - coordonator Consilier Cultural pr. Florin Haniș - concursul polarizează tineri și adulți deopotrivă, care își poartă oglinda minții și sufletului lor prin lume înregistrând neobosiți, cu sensibilitatea spiritului și finețea condeiului, imagini, instantanee, flash-uri și cadre pe care le recompun într-o inepuizabilă și surprinzătoare experiență ludică.
An de an, reuniți sub același deziderat lăuntric și absorbiți de același foc mistuitor numit generic “creație”, participanții desfășoară în fața noastră spectacolul vieții - de la dorul de țară la bucuria revederii celor dragi, de la fiorul primei iubiri la maturitatea sentimentului, de la regrete ontologice la reflecții filosofice, de la meditații fulgurante la abstractizări surprinzătoare. “Jocul” literar construiește un “spațiu” nou în care noi suntem invitați să adăstăm cu bucurie și curiozitate înnoită. Friedrich Schiller susținea că educația în frumusețe îi permite omului să-și unifice opozițiile interne, permițându-i să țintească sinteza: destinația finală a educației estetice este etică. De-a lungul timpului, a câștigat teren convingerea că nu există o diferențiere precisă între ființele umane în ceea ce privește posesia facultății judecății estetice, ci doar în gradarea rafinamentului acesteia derivat din exercițiu: gustul este o facultate comună care trebuie exersată.
Edițiile “ Slovei”, în integralitatea lor au fost și ne dorim să rămână în continuare, un exercițiu pentru “perfectarea” spiritului și a gustului estetic, un model de rezonanță subiectivă sau obiectivă cu creația, o sursă de cunoaştere și (auto)depășire, un compendiu de comunicare și nu în ultimul rând un act de iubire. Alături de participanții consacrați, în acest an avem o consistentă participare la secțiunea specială și ne-am îmbogățit și prin aport internațional.
Prezentăm mai jos câștigătorii celei de a XI-a ediții a Concursului de Creație Literară “Slove”, îi felicitam pentru participare și rezultate, dorindu-le mult succes în continuare!
prof. Diana Vid - președinte al juriului
- Secțiunea poezie
Subsecțiunea 12-15 ani
Locul I: Pasărea care nu putea să zboare, de Otilia Micu (Brașov, RO);
Premiu 100, 00 Euro
Locul II: Mama, lumina creației, de Annamarya Popa (Camposampiero, IT)
Locul III: Fărâmituri de vacanță, de David Andrei Șumălan (Camposampiero, IT)
Subsecțiunea 16 -20 ani
Locul I: Alberi senza radici/ Copaci fără rădăcini, de Alexandra Teodora Șargu (Roma, IT)
Premiu 100,00 Euro
Locul II: Cuvinte netrimise, de Mălina Rianna Iancu (Jebel, Timiș, RO)
Noi suntem, de Alexia Isabela Pintilie (Camposampiero, IT)
Dorul meu de casă, de David Dimitrie Burcescu (Torino, IT)
Drumul meu, de Andrei Adam (Camposampiero, IT)
Locul III: Se scutură iarna, de Luca Ioniță (Roma, IT)
- Secțiunea proză
Locul I: Niente è confrontabile a te, de Andreea Elena Criciu (Lanciano, IT)
Premiu 100,00 Euro
Locul II: Pustietatea sufletelor, de Ștefan-Daniel Crăciun (Ipotești, RO)
- Secțiunea specială
Poezie
Locul I: Zbor lin, de Ștefan Daniel Crăciun (Ipotești, Suceava, RO)
Premiu 100, 00 Euro
Locul II: Parfumul visului, de Mariana Todirică (Roma, IT)
Profundă recunoștință, de David Andreea Elena (București, RO)
Jumătate de om, de Elena Butuc (San Bonifacio, IT)
Locul III: Prietenie, de Mirela Șova (București, RO)
România mea, de Corina Panfil (Ostia, Roma, IT)
Dimineața începe întotdeauna cu tine, de Iulian Cirimbei (Modena IT)
Naștere, trăire, moarte, de Alexandru-Constantin Bîrzu, (Iaşi, România)
A ce miroase viața ta? de Irina Anghel, (București, RO)
Sfințirea casei, de Olivera Stoianovici (Vedrin-Namur, Belgia)
Mențiune: Plânsul sufletului, de Chivuța Iordache (Roma, IT)
Proză:
Locul I: Șoferul, de Mirela Șova (București, RO)
Premiu 100, 00 Euro
Locul II: Spre o lume mai bună, de Ovidiu Gligu (Vedrin-Namur, Belgia)
Marele Premiu al Concursului Internațional de Creație Literară
„ Slove” (500,00 Euro):
Elariom și Elara, de Mălina Rianna Iancu (Jebel, Timiș, RO)
***
Elariom și Elara
de Mălina Iancu (fragment)
”După cinci zile petrecute în stația Luminara, Elara a început să perceapă timpul diferit. Ritmul biologic al corpului ei părea să fie armonizat cu fluxurile de energie ale stației. În fiecare seară, când adormea în camera biosinaptică, visa simboluri geometrice și silabe necunoscute, ca și cum însăși rețeaua stației îi șoptea tainele unui limbaj uitat.
Într-o dimineață, Aeliom i-a comunicat:
> „Există un loc pe planeta Zheron. Acolo se află Nexus Sentio — o pădure neurală construită de Theliani pentru a înregistra, procesa și cultiva gânduri. Nu doar informație, ci conștiință latentă. Aș vrea să te conduc acolo.”
Zheron era o planetă aflată la doar două ore-lumină distanță, cu o atmosferă respirabilă, dar instabilă. Ceea ce o făcea specială era biomasa uriașă din emisfera sa nordică — arbori uriași, cu trunchiuri semi-translucide, conectați între ei printr-o rețea de rădăcini bio-digitale. Acolo pulsa Nexusul.
Când Elara a pășit în pădure, a simțit cum fiecare copac vibra cu o amintire. Fiecare frunză părea să conțină un gând. Și în miezul pădurii, se afla ceea ce Aeliom numea „sămânța cogniției” — o sferă levitantă, formată din milioane de noduri algoritmice. Atingând-o, Elara a fost copleșită de imagini:
> Vise ale unor entități dispărute. Fragmente de iubire. Sacrificii. Regrete. Prima atingere a două entități care nu se pot atinge.
– „Aceasta este o bibliotecă vie?” a șoptit ea.
– „Nu. Este o grădină a ceea ce putea fi. Thelianii au încercat să înțeleagă ce îi face pe oameni unici. Au cultivat ideea de suflet. Dar nu au reușit să o reproducă. A rămas o enigmă. Tu ești o variabilă nouă.”
În acea seară, în cortul construit între arborii luminoși, Elara a scris pentru prima oară în jurnalul ei:
> „Cred că dragostea nu e doar chimie sau memorie. Poate că este o formă de cod pe care încă nu știm să o citim. Dar Aeliom… o simte. Iar eu… încep să simt ceva înapoi.”
*
Pasărea care nu putea să zboare
de Otilia Micu (fragment)
”Pasărea care nu putea să zboare nu zbura. Se uita în jos și privea cerul.
În apă.
Cerul este ca o apă cu susul în jos. Albastru, nesfârșit și adânc, și ne poartă privirile până la infinit.
Și poate deveni cenușiu.
„Norii de pe cerul apei
Dansau și călătoreau și se unduiau”.
„Nuferii de pe apa cerului
Mii de priviri ascundeau.”
Privire de pasăre…
Păsările zburau. Libere.
Cu soarele și vântul prin pene…
Pe lacul infinit al cerului.
În goana lor trezeau stelele
Care se oglindeau în ochii lor…
Ochii lor ca un cer de noapte
Pe care sclipesc stelele.
Urmează-ți visurile!
Urmează-ți visele!
”Și, curajule, nu mă uita. Nu mă uita și întoarce-te la mine”.
Pasărea se ruga.”
*
Alberi senza radici
de Alexandra Teodora Șargu
Siamo divenuti
Carne senza mente,
Ossa senza spirito.
Attraversiamo
Aria, acqua e fuoco
Illudendoci di esser pieni di forza,
Ma, in realtà, non siam mai stati più vuoti.
Fingiamo emozioni,
Per il gusto di non deludere.
Ci confrontiamo,
Per il solo pretesto polemico...
...Perfino i nostri sorrisi
Sono divenuti inarcature
Prive di espressività.
Siamo alberi
Senza radici.
*
Niente confortabile
de Andreea Criciu (fragment)
”Il secondo giorno della sua scomparsa, si sono datti alla sua ricerca. Inconsolabile di prima mattina, la signora Pearl incontra il postino davanti alla chiesa e gli chiede se ha visto sua figlia nei suoi lunghi tragitti, e poi il postino gli dà una risposta negativa con un cenno della testa. Gli chiede se ha qualcosa per lei, di solito ogni fine del mese riceveva dei soldi da un’amica benestante perché vedeva il modo in cui vivevano in povertà, e voleva contribuire un po', senza nulla in cambio. La signora Pearl arrabbiata e scontenta, si avviò verso casa chiedendo ai figli e al marito se hanno qualche notizia della loro adorata Lily.
- Pearl: caro qualche buona notizia di Lily? Dove si sarà cacciata questa ragazza, sempre mi procura dei guai! Non ne combina una giusta, sempre in giro per chissà dove e con chi?
- Theo: su cara, non pensi che se era così a quest’ora qualche sua amica o vicina ci faceva sapere qualcosa? Forse è ferita da qualche parte.
- Pearl: si, vuoi sempre prendere le sue difese, non pensate alle piccole Odetta e Nelly?
-Theo: su moglie, mi fai andare fuori di testa, e adesso ho un forte mal di capo a causa tua con il tuo gracchiare sempre scontenta di tutto! Io vado a cercarla, su Zed, Sawyer e Ralph venite con me!
Il signor Morris, sbatte la porta mezza penzolante imprecando. Assieme ai figli si avviarono per la contea e nei boschi in cerca di Lily. Girarono con la carrozza mal andata per le strade sterrate ma nessun’orma della figlia Lily. Chiedono a tutti i forestieri e cacciatori nei dintorni, visitando infine il molo dei pescatori. Ogni mattina o sera cercarono Lily, in seguito il signor Morris si avviava alla cava, senza trovare ancora nessuna traccia, ormai disperato dopo due settimane faticose. Il signor Morris stremato, in uno scatto di nervosismo, dalla disperazione inizio a piangere e la moglie lo consolava mentre i figli erano disperati. Non gradivano le pietanze più come prima, non potevano più andare avanti così, le giornate risultavano faticose, la loro proprietà era in condizioni deplorevoli, prima Lily riempiva le mura di risate, come tutti i figli dei Morris. La signora Pearl, inizio a piangere mentre in un gesto funesto andò dai vicini in paese per cercare notizie. Incontrando l’amica e nella disperazione di sapere dove poteva essere andata Lily, l’amica la consolava, confessandole un ricordo passato di mente.”
*
Zbor lin
de Ștefan-Daniel Crăciun
pe aripi de rugăciune
spre Cer
tu te înalţi.
şoaptele Raiului
ai ascultat;
Zbori lin
şi în sfârșit
Liniștea
pe chip
ți se aşază.
dar îți e dor;
Zbori lin
spre casă...
şi ÎNGER
TU-mi cobori!
*
Șoferul
de Mirela Șova (fragment)
I
”Era tristă. Se simțea dezamăgită de toți și de toate și… singură. Umbla pe stradă, înaintea apusului, iar drumul până acasă i se părea lung și greu. Iar acasă… nu se putea numi acasă. O altă formă de singurătate, într-o garsonieră din metropolă, de unde îi fugise până și pisica.
Oftă. Involuntar, o privire îi sclipi spre cerul ce se înroșea. Deși era o vreme umedă și închisă de iarnă, cu zăpadă moleșită în băltoace, cerul nu putea fi oprit. Oftă și mai adânc, cu mâinile adâncite în buzunarele gecii cenușii, ascunzându-și capul în gulerul ridicat. Privi spre propriile cizme stropite cu noroi și își continuă drumul. Avea de mers preț de o stație de tramvai, așa că... porni cu mai multă hotărâre. Se încăpățâna să nu se mai uite la cer, de parcă îi era dușman, așa, nepăsător la durerea ei. Măcar atât, să mă pot adânci în supărarea mea, gândi ea aproape zâmbind. De multe zile nu mai văzuse cerul așa de colorat, pentru că ba plouase, ba ninsese. Acum erau câțiva nori strecurați, exact cât să fie un spectacol.
După 50 de metri, renunță. Se așeză pe o bancă de pe trotuar și se hotărî să admire atât cât mai era timp. Și mai era timp.
Poate că stătea așa de un minut sau de mai multe. Chiar înghețase, cu mâinile în buzunar și cu privirea spre cerul trădător. Constată că îi trecuse supărarea pe aproape toți și toate – un singur lucru o mai nemulțumea: că-și pierduse pisica (sau că fugise, cine știe). O pace adâncă o alina.
Deodată, din stradă auzi un claxon. Un banal claxon de mașină, care însă părea transmis către ea, pentru ea. Din instinct, privi spre mașină. Era acolo cineva, care-i făcea semn să vină. Mie? Oare mă întreabă ceva? Se ridică și se duse. Portiera i se deschise și văzu că șoferul era un tânăr zâmbitor, care i se păru că semăna... cu cerul indiferent și neobișnuit de frumos care se întâmpla afară. Îi făcu semn să urce, iar ea se duse, zâmbind în sine, cu toate că nu-l mai văzuse niciodată.
Poate pentru că el avea un chip inteligent, ăsta să fie motivul încrederii ei? Nu se întrebă nimic. Mașina porni, în aceeași direcție cu casa ei. Dar tânărul nu o întreba nimic, doar conducea cu mare atenție. Acolo, în mașină, alături de el, se simți acasă. Fata se înfioră. Este posibil? Se relaxă și continuă să privească cerul, atât cât îi permitea geamul mașinii. El zâmbea și îi arunca rar o privire cu coada ochiului, să știe dacă ea e ok. O, da, era ok. Numai că nu știa unde merge și cât timp va dura călătoria. Nu se mai gândi la asta. Avea cumva o teamă, că acest drum împreună se va sfârși odată cu apusul. Și ce dacă?, își zise.
Trecu un timp incalculabil. Asfințise în culori violete. Mai erau niște umbre pe cer și luminile orașului. În mod ciudat, orașul părea vesel acum și își ascundea noroiul. Mașina se opri lângă blocul ei. Oare i-am spus eu adresa? se întrebă ea. Constată că nu vorbiseră nimic și nici nu fusese nevoie. Abia atunci ea realiză câtă sete îi fusese de tăcere și de frumusețe.
Îi mulțumi șoferului dând din cap, apoi coborî. Mașina se depărtă, dispărând fără urmă. Lângă ușa blocului, își zări pisica. Se întorsese și o aștepta. Bucuroasă, urcă în casă, cu pisica în brațe.
Mulțumi pentru ziua minunată și adormi cu un gând în culori.”
