Despre folosul harului în viața civică a intelectualilor


Când ai înțeles că ceva nu este bine în societatea în care trăiești, simți nevoia să acționezi. Intelectualii simt această nevoie, poate mai mult decât oamenii cu alte ocupații, vor să contribuie activ la binele cetății lor. Cum o pot face fără să-i smintească pe alții, fără înverșunare, fără radicalism? Și cum pot să nu sufere când sunt calomniați, agresați, de cei cărora le „lezează” interesele ilegitime? Și cum pot să nu se întristeze când eforturile lor par zadarnice?

Tristețea sau pesimismul intelectualilor are la rădăcină înțelegerea unor lucruri și procese din dorința de a cunoaște, motivată mai întâi de curiozitate, uneori împachetată în justificări relevante social.

Această știință de carte, singură, îi face asemenea unor pești pe uscat. Nu au mijloace de a se mișca, se zbat, acționează civic fără succes – de unde tristețea, iar mai târziu pesimismul.

Mintea care înțelege starea lumii are nevoie de altceva. Dacă nu știe de ce anume cade în patimi, în lumi mici ca niște închisori, acele „turnuri de fildeș” în care imobilitatea nu mai e evidentă, sau pur și simplu renunță la modul de a trăi prin cunoaștere, se apucă de altele, afaceri, politică. Mintea care știe de ce anume are nevoie se imersează într-un mediu dens ca apa, care o poate susține. Acest mediu dens este harul.

Peștele pe uscat nu se poate înălța. Trebuie să vină apa peste el. Când harul vine, curiozitatea dispare, motivația efortului de cunoaștere e numai responsabilitatea. Tristețea devine îndurerare și e compensată de bucurie – de a fi mobil, firesc, viu. Mintea vede limpede, ochii ființei nu mai sunt uscați. Eficiența acțiunii civice crește, pentru că există discernământ.

Harul vine numai atunci când înțelegi că întreaga ta cunoaștere nu valorează nimic în sine, iar ideea de „merit” că ai produs ceva dispare, rămâne un simplu instrument organizațional, de utilizare locală, un fir de nisip pe țărmul uscat.

Fără har, cele înalte îți par rarefiate, în timp ce concretul, densul pare că s-ar găsi în lume. În realitate, situația e invers: în lume este un deficit de existență, iar cele înalte sunt cele consistente, mai pline de ființare. Copilăria gândirii are nevoie de curiozitate și merit, maturitatea ei le privește ca pe ceea ce sunt: trepte rămase în urmă.

Dacă nu vor să-i smintească pe alții prin înverșunare și radicalism, intelectualii au nevoie de har. Ca să nu sufere când sunt calomniați, agresați, de cei cărora le „lezează” interesele ilegitime, tot harul le este de ajutor. El face ca sentimentele și emoțiile să devină secundare.

Cauzele publice se apără cu folos pe bază de decizii, nu de sentimente. Discerni ce e bine, ce poate fi făcut, decizi ce vrei și ce e rațional să faci ca să atingi ceea ce ți-ai propus. Sentimentele și emoțiile trebuie ținute în frâu în viața publică. Faptul că au existat cândva sau încă mai există motivații personale nu e de arătat altora. Lucrezi pentru ceilalți, nu pentru tine.

Ce contează e rezultatul obținut cu detașare de cele lumești, dar cu atașare de cele dumnezeiești. Un rezultat obținut tulburând face mai mult rău decât bine. E important să ajungi la el într-un fel folositor, iar când nu se poate e mai bine să renunți la calea aleasă. Nu i-a sosit vremea, poate, sau calea trebuie să fie alta.

Sursa: https://doxologia.ro/reflectii/despre-folosul-harului-viata-civica-intelectualilor


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll Up