Sfaturi despre rugăciunea neîncetată


228. Un exerciţiu pe care l-ar putea încerca cel ce se află la începutul lucrării Sfintei Rugăciuni ar fi acesta: să caute ca în fiecare seară, ultimul gând înainte de a adormi, şi în fiecare dimineaţă, în clipa când îşi vine în sine, cel dintâi gând să fie îndreptat spre Hristos. Astfel, după o vreme de stăruinţă, el va putea să observe că rugăciunea i se iveşte singură în minte, fără a face vreo strădanie în această direcţie. „De dormit dormeam, dar inima-mi veghea” (Cântarea Cântărilor V, 2).

229. Faptul că rugăciunea se iveşte singură în minte nu înseamnă că mintea a ajuns de acum si stăruitoare în neîncetata urmărire a înţelesurilor cuvintelor. Dar aceasta este de mare trebuinţă ca rugăciunea să fie calea prin care Dumnezeu Se coboară în inimă. Altfel, dacă mintea nu se străduieşte spre a rămâne stăruitoare, atunci puţina rostire a Numelui Domnului îi este de puţin folos. Un astfel de creştin se aseamănă celui care, având să străbată o mare distanţă, de fiecare dată după ce face câţiva paşi pe calea cea bună se abate din drum şi se întoarce la începutul lui.

230. Una dintre ispitele în care poate cădea începătorul în rostirea Sfintei Rugăciuni este aceea de a-şi închipui că starea împreună cu Dumnezeu este totuna cu cugetarea la cele despre El. Unul ca acesta, în loc să se smerească pentru relele făcute şi pentru păcătoşenia în care se află şi să ceară cu tot dinadinsul milostivirea Fiului lui Dumnezeu, se aşază pe sine pe un tron împărătesc pe care stă şi cugetă despre cele din adâncul şi de deasupra firii, ba chiar despre Domnul însuşi! Dar nefiind îndreptăţit la aceasta, căci este încă afundat în adâncul patimilor, şi haina de nuntă îi este întinată, va fi lepădat afară, fără a ajunge să guste cu adevărat din cele la care a îndrăznit să cugete. Şi-şi va fi luat plata sa vremelnică, lipsindu-se de cea veşnică.

231. Să nu înţeleagă cineva din aceasta că lucrătorul Sfintei Rugăciuni ar trebui să lepede de la sine învăţătura de Dumnezeu insuflată a Sfinţilor Părinţi mai înainte lucrători ai Rugăciunii neîncetate.

232. Şi avem pildă pentru această fericită unire între învăţătură şi lucrare pe luminatul între ierarhi Sfântul Grigorie Palama, cel care, fiind rugător sporit, a ajuns la culmile adevăratei teologii. Asemenea şi mulţi alţi sfinţi au îmbinat desăvârşit în sufletul lor teologhisirea cu rugăciunea. Şi ne aducem aici aminte de cele ce stau scrise despre Sfântul Antonie cel Mare, care, atunci când a avut o nedumerire în legătură cu tâlcuirea unui loc din Sfânta Scriptură, s-a retras în pustia cea mai dinlăuntru şi a primit acolo răspuns în chip minunat.

233. Şi Sfântul Paisie Velicikovski, desăvârşit învăţător al Rugăciunii neîncetate, a scris, atunci când a fost nevoie, şi cărţi teologice. Iar în vremurile cele din urmă, Părintele Dumitru Stăniloae, când vorbea despre învăţăturile dumnezeieşti răspândea o lumină şi o bunătate tainică în jurul său, care adevereau oricui voia să vadă faptul că în clipele acelea Sfinţia Sa nu doar vorbea despre Dumnezeu, ci şi vorbea cu El.

234. Aşadar nu se cade să gândim că între cugetarea la cele despre Dumnezeu şi convorbirea neîncetată cu Dumnezeu este o luptă. Doar stă scris în Filocalie că teolog este cel ce se roagă cu adevărat. Să fim dar cu luare- aminte să nu cădem în una dintre ispitele fariseilor pentru care îi ceartă Domnul: aceea de a-i învăţa pe alţii, fără ca ei înşişi să lucreze ceea ce pe alţii îi îndeamnă (Matei XXIII, 3). Şi totodată să avem în minte cuvântul Domnului: „Pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi” (Matei XXIII, 23).

235. Trei sunt lucrările pe care creştinul are a le împlini: cea dintâi şi cea mai de seamă este aceea a rugăciunii, care în treapta cea mai de sus ajunge la înălţimile Taborului. Cea de-a doua şi care este doar cu puţin mai prejos decât cea dintâi, dar care încă îl apropie de Domnul, este cercetarea Sfintelor Scripturi şi a scrierilor de Dumnezeu insuflaţilor Părinţi. Cea de-a treia este rucodelia, adică osteneala trupească prin care îşi dobândeşte cele necesare traiului. Acestea trei sunt binecuvântate dacă sunt săvârsite cu dreaptă-socotinţă, dându-i-se fiecărei trepte ceea ce este al ei şi nimic mai mult sau mai puţin, după măsura duhovnicească a fiecăruia.

236. In fiecare dintre cele trei trepte binecuvântate, creştinul are a săvârşi Rugăciunea neîncetată. Dar, din faptul că sunt trei deosebite, putem înţelege că este binecuvântată şi teologhisirea, dar numai ca treapta mai de jos a rugăciunii şi pregătitoare pentru aceasta. De aceea cel care se mulţumeşte să rămână pe această treaptă nu va putea niciodată să nădăjduiască a fi chemat de Domnul pe Tabor.

237. De altfel Rugăciunea neîncetată se rosteşte în fiecare dintre cele trei stări amintite. Doar că în starea dintâi ea este singura lucrare a minţii şi a inimii, în vreme ce în celelalte două mintea are binecuvântarea de a se ocupa şi cu alte lucrări, fără a pierde însă cu totul rugăciunea.

238. Cele trei lucrări ale rugătorului sunt potrivite, aşadar, cu fiecare dintre cele trei părţi ale firii lui , dinspre cea mai subţire spre cea mai materialnică: rugăciunea este spre hrănirea inimii, citirea spre hrănirea minţii, iar lucrul mâinilor spre hrănirea trupului.

Lipsa de hrană vreme îndelungată a uneia dintre acestea trei va face ca întreaga fire să cadă în suferinţă. Iar în vremea hrănirii fiecăreia dintre cele trei părţi să nu lipsească Hristos, Pâinea vieţii (Ioan VI, 48).

239. Cercetarea treptelor urcuşului omului către Dumnezeu, aşa cum sunt lăsate de Sfinţii Părinţi, ne va ajuta să înţelegem că rugăciunea lăuntrică are ea însăşi mai multe feluri de a fi săvârşită. Este mai întâi treapta despătimirii, în care omul se osteneşte îndelung spre a-şi elibera firea din robia patimilor care o stăpânesc. Pe această treaptă nu poate nimeni păşi fără ca trupul să se ostenească, şi să se ostenească aspru: cu postul, cu privegherea, cu mătăniile, cu şederea în picioare şi cu alte feluri de osteneli. Acestea alcătuiesc rugăciunea trupului.

240. Este, mai apoi, treapta a doua, a iluminării, în care Duhul Sfânt Se odihneşte şi îl odihneşte pe cel care a biruit în lupta cu patimile. în această treaptă rugăciunea este mai ales una a mintii, astfel încât cel care o împlineşte ajunge să aibă mintea neîmprăştiată şi gândul strâns adunat în chemarea Numelui Sfânt.

241. Este, în cele din urmă, treapta a treia, a unirii, în care Dumnezeu Se uneşte deplin şi statornic cu omul, încât cel ajuns aici cu adevărat poate fi numit dumnezeu după har. Pe această treaptă omul are inima deplin curăţită prin harul lui Dumnezeu şi Lumina prezenţei Sale tainice nu-l mai părăseşte nici o clipă. Aceasta este Rugăciunea inimii. Şi deşi o numim a inimii, ea aparţine făpturii omului în întregime, şi nu numai lui, ci prin el întregii făpturi create de Dumnezeu. Căci harul care se coboară în inima celui ce a ajuns la unirea cu Dumnezeu, adică la contemplarea Lui desăvârşită, nu rămâne numai în acel om, ci din el se revarsă în chip tainic asupra întregii făpturi. „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan VII, 38). „Pentru că făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde, pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani VIII, 19-21).

242. Putem spune, aşadar, că aceste trei trepte corespund în mare măsură celor trei părţi ale firii omeneşti: trupului, minţii şi inimii. Dar, într-o altă împărţire, pe care o avem de la Părinţii pustiei, urcuşul mistic ar avea doar două trepte: practica şi teoria, respectiv lucrarea activă, de despătimire, şi cea pasivă, a contemplării (în minte şi în inimă) prezenţei dumnezeieşti. Acestea două corespund celor două părţi ontologice ale firii omeneşti: cea trupească şi cea sufletească, căci mintea şi inima nu au între ele o deosebire de fire, ci doar de lucrare.

243. Să nu înţeleagă cineva că în cele trei trepte ale urcuşului, trupul, mintea şi inima ar lucra singure, fără de celelalte. Ci doar atât: că pe fiecare treaptă, lucrarea uneia dintre cele trei este mai vădită decât a celorlalte două.

244. Faptul că şi lucrarea rugăciunii şi cea a teologhisirii sunt binecuvântate ni se mai vădeşte şi din legile gramaticii, unde există „eu, tu, el”, aşadar trei persoane. Eu se referă la persoana mea, care este întotdeauna prezentă pentru mine, Tu la convorbirea cu Dumnezeu din vremea rugăciunii, iar El la contemplarea Lui cea din vremea teologhisirii.

245. Sfânta Rugăciune fiind o lucrare prin care omul poate să se apropie cu adevărat de rostul pe care i l-a rânduit Dumnezeu, această lucrare cere şi cea mai mare osteneală din partea omului. Dar, din cauza păcatului celui dintâi, firea omului a ajuns să dorească cu tot dinadinsul a se osteni cât mai puţin, chiar dacă astfel se îndepărtează de răsplata cea mai bună, care este Dumnezeu. De aceea, începătorul poate cădea în ispita de a înlocui rugăciunea cu cugetarea despre Dumnezeu. Dar cum şi această cugetare la cele înalte cere nu puţină osteneală, mintea scăpată din frâu îşi va urma mişcarea nefirească , coborându-se la cele mai de jos. Iar odată ajunsă aici, nimic nu o va mai putea reţine din risipirea în cele vremelnice, şi inima aceluia se va umple de toate cele ale lumii.

Pr. Tudor Ciocan, Calea inimii – capete despre rugăciunea neîncetată; Editura Sophia


Distribuiți:
Scroll Up