Sfântul Apostol Pavel și Epistola către romani


Dacă Biserica și-a putut dezvolta de timpuriu o gândire teologică sistematică, aceasta i se datorează în primul rând celor paisprezece epistole pe care le avem de la Sfântul Apostol Pavel și care, după cele patru evanghelii, alcătuiesc partea cea mai de seamă a Noului Testament. E sigur că Pavel nu a cultivat genul epistolar ca atare, cu intenția adică de a crea o operă literară asemenea multor scriitori ai antichității; el și-a alcătuit scrisorile în mod absolut circumstanțial, sub presiunea unor situații sau evenimente care cereau din parte-i o intervenție urgentă în una sau alta din comunitățile creștine întemeiate de el. Așadar, nu e de mirare că textele dictate de el, după moda vremii, tahigrafilor voluntari sau plătiți, prezintă și unele formulări obscure, fraze neterminate, gânduri în suspensie, paranteze, digresiuni și reluări insuficent legate, deși greaca autorului e corectă, bogată și nuanțată, situându-se imediat după aceea a Sfântului Luca. De aceea, epistolele pauline trebuie luate drept ceea ce sunt: parte din opera misionară a marelui apostol, consemnarea în cuvântul scris a ceea ce obișnuia să propovăduiască prin viu grai (desigur, cu unele completări sau accente impuse de actualitatea temei). Or, tocmai spontaneitatea și lipsa de poleială a acestor scrieri alcătuiesc adevărata lor valoare, după un admirabil cuvânt al lui Pascal (citat de Osty): „Când vezi stilul acesta natural, ești mirat și cucerit, căci te așteptai să vezi un autor și afli un om”.

Cine este si cum ni se infatiseaza acest om?

Născut în Tarsul Ciliciei în jurul anului 7, din părinți credincioși evrei, mici meseriași, și crescut în mediul culturii elenistice al Asiei Mici, Saul își face studiile în Ierusalim ca elev al marelui Gamaliel din școala rabinică fariseică. Tânăr cu înzestrări excepționale, el devine destul de repede ceea ce se cheamă un rabin perfect, versat mai ales în dimensiunea juridică a Legii, și-și descoperă vocația unică: aceea de a-L sluji pe Dumnezeu la modul total și dezinteresat. Înainte de convertirea de pe drumul Damascului, când devine Pavel (anul 32), el îl slujește persecutându-i pe creștini ca adversari prezumați ai lui Iehova; după convertire i se dăruie fără rezerve unicului Dumnezeu adevărat, Cel Ce i Se descoperise prin Iisus Hristos ca Tată din veac și în timp al Acestuia; și o va face vreme de trei decenii și jumatate, până în anul (probabil) 67, când va muri ca martir în capitala imperiului pe care, practic, îl cucerise.

Personalitate complexă, inteligență vie, cultură vastă, temperament dinamic, Pavel e un râu de energie în continuă miscare. Un înțelept creștin – Petre Țutea – afirma că atunci când spui Pavel spui Mediterana. Într-adevăr, amprenta creștină a culturii europene (și, prin ea, a celor două Americi) e opera lui, a celui ce a semănat țărmurile Mediteranei cu aproape treizeci de comunități ale numelui lui Hristos. Pururea inspirat și veghetor, Pavel e în același timp mistic și om de acțiune, teolog și misionar, întemeietor și organizator, păstor și catehet, polemist redutabil și orator înflăcărat, dialectician și liric. Mai presus de toate însa el este părinte. Asupra copiilor săi duhovnicești el are sentimentul posesiei: ei îi aparțin și trebuie să-l asculte ca pe unul care i-a născut, îi crește, îi apără și-i maturizează spre a-i preda desăvârșiți Părintelui Ceresc, prin Iisus Hristos. În această dimensiune paternă se consumă gama stărilor sufletești din epistolele sale: el e mândru și smerit, îndrăzneț și timid, sociabil și însingurat, afectuos și ironic, curtenitor și protestatar, duios și violent, generos și sever, precaut și debordant, tonurile sale desfășurându-se de la implorarea lacrimogenă până la imprecația strivitoare. Totul însă, absolut totul, i se subordonează sentimentului suprem: iubirea sa pentru Domnul său Iisus Hristos. Istoria bimilenară a creștinismului nu a mai cunoscut un om cu devoțiunea lui Pavel.

Epistola către Romani a fost scrisă în Corint în iarna anilor 57 – 58. Deși a șasea în ordine cronologică, ea este cea mai importantă, dar nici nu trebuie considerată ca un fel de summa theologica paulina (asa cum a facut, de pildă, Luther), ci numai ca parte dintr-un întreg: principala ei pondere este cea soteriologică, dar fără să epuizeze problema mântuirii, aceasta trebuind pusă în paralelă cu aceea din Epistola către Galateni.

Scrisoarea le este adresată creștinilor din Roma, proveniți atât dintre membrii puternicei comunități iudaice cât și dintre păgâni, unii din ei convertiți chiar de Pavel în decursul celor trei călătorii misionare.

I.P.S. Bartolomeu Anania, „Biblia comentata – Noul Testament”, Bucureşti, 1993, pag. 247-248.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll Up