Prietenia creștină – icoană a raiului


Creștinismul este cea mai mare și mai desăvârșită școală a prieteniei. Biserica nu este altceva decât un stadion de întrecere în iubire, având drept țel la capătul alergării, mântuirea. Aceasta pentru că Mântuitorul nostru Iisus Hristos, coborât prin dragostea Tatălui față de lume, socotește mântuirea ca un act sublim al prieteniei divine.

Creștinismul este cea mai mare și mai desăvârșită școală a prieteniei. Biserica nu este altceva decât un stadion de întrecere în iubire, având drept țel la capătul alergării, mântuirea. Aceasta pentru că Mântuitorul nostru Iisus Hristos, coborât prin dragostea Tatălui față de lume, socotește mântuirea ca un act sublim al prieteniei divine. Creștinismul are la baza lui actul ultim al celei mai sublime prietenii, adică moartea pentru prieteni. Modelul desăvârșit de prietenie și de iubire este Mântuitorul nostru Iisus Hristos care proclamă că adevărata prietenie cere o dragoste încununată de jertfă, căci spune: „Dragoste mai mare decât aceea ca cineva să-și pună sufletul pentru prietenii săi, nimeni nu are. De veți face câte vă poruncesc, prietenii mei sunteți.“(Ioan 15, 13-14).
După învățătura creștină, Dumnezeu este iubire, adică prietenie, armonie și unitate între persoanele Sfintei Treimi. Viața intratrinitară este realizarea desăvârșită a comuniunii în iubire, adică a prieteniei, și constituie modelul suprem pentru noi. Mântuitorul Iisus Hristos reface prietenia dintre noi și Dumnezeu, stricată prin păcat. Prin Iisus Hristos, creștinii devin prieteni ai lui Dumnezeu și prieteni între ei, ca fii adoptivi ai aceluiași Dumnezeu. Însăși mântuirea este un act sublim al prieteniei divine, arătată față de noi de Fiul lui Dumnezeu, Care își dă viața pentru prieteni. Prietenia creștină se adresează tuturor oamenilor, dar în practică ea se manifestă prin legătura dintre doi sau mai mulți. Mântuitorul Însuși, care îi iubea pe toți Apostolii și întreaga lume cu o iubire egală, a arătat o afecțiune deosebită lui Lazăr, pe care l-a înviat din morți și lui Ioan care își rezema capul pe pieptul Lui la Cina cea de Taină. Prietenia a primit în creștinism o nouă fundamentare prin porunca iubirii aproapelui și a devenit „un element constitutiv al învățăturii creștine.“
„Încă din primele secole prietenia a fost realizată de creștini, care s-au unit într-o singură familie care este Biserica.(Fapte 2, 41). Fiind uniți în credință și în dragoste primii creștini au pus toate averile lor pentru ajutorul reciproc, încât ceea ce făceau era bine văzut de popor. Pentru ca și noi să realizăm o prietenie adevărată avem suficiente exemple de urmat din Noul Testament și de la Sfinții Părinți.“
Prietenia dintre colegii de universitate este una care nu se uită repede, iar studenții creștini au practicat o asemenea prietenie. Una dintre cele mai vestite prietenii, care poate sta ca model ideal și perpetuu pentru studenții în Teologie este aceea dintre Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie de Nazianz. Începutul prieteniei lor este anterior venirii pentru studii la Atena. Ei erau compatrioți și au studiat împreună la Cezareea Capadociei, apoi vreme îndelungată la Atena. Reîntorși în patrie au întărit prietenia închegată în vremea studiilor, prin corespondență și mai ales prin împreună-viețuire și tovărășie de muncă fizică și comune îndeletniciri sufletești înalte în mănăstirea condusă de Sfântul Vasile în Pont. Urme bogate ale prieteniei dintre Sfinții Părinți Capadocieni se găsesc mai ales în corespondența lor. Aceasta „reflectă considerațiuni însemnate asupra adevăratei prietenii, care constituie o aptitudine naturală a sufletului omenesc.“
Această prietenie avea un sigur țel și acela este virtutea. S-au închegat adesea prietenii de o rară puritate și frumusețe între Părinți ai Bisericii și femei credincioase de elită ale timpului lor. Iată pe Sfântul Ioan Gură de Aur ducând o întreagă corespondență cu văduva și diaconița Olimpiada, pe care vrea să o ușureze de tristețea și amărăciunea în care căzuse această nobilă femeie, în urma exilării părintelui ei sufletesc. Spre deosebire de restul corespondenței sale, marele orator și duhovnic arată în cele 17 scrisori către Olimpiada, o tandrețe spirituală de o rară duioșie.
Iată ce spune Sfântul Părinte: „Suportarea absenței unei persoane iubite, nu e o luptă ușoară, ci una care cere un suflet curajos și o cugetare înțeleaptă. Cine spune așa? Cine iubește cu adevărat, cine cunoaște puterea prieteniei, știe ce înseamnă aceasta.“
Prietenia creștină era atât de mare, încât depășea hotarele creștinismului. Sunt cunoscute legăturile dintre creștini și păgâni, ca acelea dintre capadocieni și Libaniu. Unele scrisori ale Sfântului Vasile cel Mare către Libaniu și ale lui Libaniu către Sfântul Vasile cuprind atâta bunătate și sinceritate încât ele pot servi drept model pentru corespondența dintre mulți creștini. În nici o altă religie și cultură, floarea prieteniei nu a crescut așa de măreț și nu a răspândit atâta parfum precum în creștinism. În rugăciunile lor către Dumnezeu, creștinii se roagă întâi pentru prietenii lor și apoi pentru ei. Deși uzul cerea ca prietenia să se închege numai între două sau puține persoane, Biserica Mântuitorului Hristos crea totuși mii de prieteni și dorea ca toți oamenii să fie prieteni. Iată ce spune marele Ioan Gură de Aur despre prietenie: „Pentru ce ești singur? Pentru ce nu-ți faci mulți prieteni? Pentru ce nu te faci creatorul dragostei? Pentru ce mărginim dragostea noastră la unul sau la doi? Săracul cu prieteni este mai bogat decât bogații. Cât de mult ar crește puterea noastră, dacă am avea 1000 sau 2000 de prieteni.“
Concepția specific creștină despre prietenie este redată plastic și integral de poetul și teologul Teodor Prodromul, din secolul XII, în poezia Exilul Prieteniei, care ridică problema dragostei și a dușmăniei la un înalt nivel teologic dar și speculativ.
În acest poem, lumea și prietenia sunt personalizate sub forma unui cuplu, bărbatul reprezentând lumea, iar femeia prietenia. Această fecioară, prietenia povestește că a fost repudiată de soțul ei, lumea. Ea arată înlăcrimată, îndurerată, tristă, cu părul despletit, privind în pământ,cu tenul palid, cu haină de jale, cu cingătoare și cu sandale murdare. În drum spre Dumnezeu Tatăl se oprește la insistențele unui străin și îi povestește rolul ei în existență:
„Eu mă găsesc de la început într-o unire pură cu Dumnezeu în Sfânta Treime; stau în legătură cu creațiunea cerească, mențin plenitudinea cosmică și creațiunea de jos, țin armonia neînfrântă a marelui și largului cer, al astrelor și al lumii; viața omenească e însuși fructul meu; sănătatea și frumusețea sunt operele mele; sunt creatoarea civilizației; am învățat pe oameni să apropie pietrele și cărămizile cu care se clădesc zidurile cetăților; am elaborat meșteșugurile și artele; am legat pe meșteșugar de meșteșugar ca prin creațiile lor parțiale unite să se facă apariția liniilor mari ale artei. Mântuirea e însăși opera prieteniei: Eu am convins pe Cel ce este Dumnezeu, Făcător a toate, pecetea Tatălui, Marele Logos, lumină atotstrălucitoare, natură dumnezeiască inteligență în afară de trup, esență creatoare de timp, să vină pe pământ și la cele de jos, să ia fire pătimitoare, să îmbrace purpură carnală, țesută din sânge feciorelnic, și să sufere și să moară. Câtă dragoste, care să săvârșească un lucru atât de mare.Eu sunt pețitoarea oricărei căsătorii: eu îndrept femeia către bărbat, și bărbatul către femeie. Totul trăiește prin mine; e în puterea mea și se menține prin mine. Și totuși eu îmi iubesc soțul; cum nu l-aș putea iubi eu, prietenia?“
E adevărat că prietenia se căsătorește cu străinul, căruia îi pune anumite condiții, dar, în fond, acest străin nu este altcineva decât soțul ei, nefericita lume care se zbuciumă dramatic între prietenie și ură.
Dacă prietenia nu e decât forma cea mai evoluată a iubirii sociale, totuși lipsa prieteniei înseamnă lipsa dragostei. Creștinismul este o religie a bucuriei, a sfintelor și marilor bucurii, pentru aceea „alcătuirea unei grădini de bucurii alese și cultivarea ei este una din datoriile noastre omenești și creștinești.“
În creștinism prietenia specială a doi câte doi s-a realizat între Apostoli, iar prin această unire ei s-au bucurat de darurile dumnezeiești. Taina iubirii este motivul cel mai mare care îi atrage și îi susține pe oameni în prietenie și care se susține ea însăși prin prietenie. Viața comună a prietenilor e o bucurie comună și o suferință comună pentru că „prietenul credincios socotește nefericirile prietenului drept nefericirile sale și le suportă împreună cu acela.“
Corespondentul slav pentru prieten este cuvântul priati, care înseamnă a primi, iar aceasta arată că prietenul este cel primit de mine în sufletul meu. Primirea în suflet a prietenului adună într-o unitate două râuri de viață, iar viața fiecăruia curge dintr-un centru unic și comun. Prietenia îi dă omului cunoașterea de sine, ea îi descoperă unde și cum trebuie să lucreze asupra sa. Puterea de a lucra asupra sa se obține din acțiunea prietenilor unul asupra altuia. Observăm așadar că la creștini conceptul de prietenie este legat de iubire, fiind un produs al iubirii, ca ceva care emană din dragostea de Dumnezeu și de semeni. Chiar dacă apare și la păgâni ca o forță de bine, prietenia în creștinism este identificată chiar cu însăși împlinirea poruncilor divine, și mai mult cu toată legea Noului Testament. Părintele profesor Dumitru Stăniloae arată că sfințenia este nota caracteristică prieteniei, în sensul de comuniune a iubirii semenilor și un criteriu al prezenței și lucrării Duhului Sfânt în viața noastră pentru dobândirea mântuirii.
Mai mult prietenia îl ajută pe om să trăiască în frăție cu toți oamenii, în sinceritate, în deschidere, în comunicare, în generozitatea jertfelnică, a purității intențiilor și a faptelor bune îndreptate spre fiecare om.
De asemenea, îndepărtarea individualismului constituie o condiție esențială, ce poate fi depășită doar în relația cu celelalte persoane. Tocmai aici se regăsește caracterul sfințeniei oamenilor care au trăit această viață în comuniunea iubirii și a dăruirii totale la tot ceea ce a fost bine și ziditor pentru cei din jur, prin faptul că au ajuns la cunoașterea sinelui în raport cu ceilalți. În calitate de creștini suntem datori să-i iubim pe toți membrii Bisericii și chiar pe toți oamenii. Dar în cadrul comunității generale, prietenul este legat de noi printr-o intimitate deosebită. Prietenul este nu numai o ființă omenească pe care o iubim și al cărui bine îl vrem, ci părtașul la bucuriile și la durerile noastre, el este un intim al tainelor vieții noastre. Prietenia este pusă mai presus de orice, pentru că deschide în oamenii pe care îi unește izvorul celei mai curate bunătăți. Dacă viața de singurătate și de egoism este o viață bolnavă, prietenia este leacul care o însănătoșește și o întărește. Prietenia este o completare și o întărire reciprocă, un leac tămăduitor al imperfecțiunilor care sunt legate de toți oamenii. Prietenii își descoperă imperfecțiunile pentru că au încredere că nu vor fi trădate și prin aceasta ei află ajutor unul de la altul. Părintele Dumitru Stăniloae arată că „este ceva cu adevărat sfânt în încrederea prietenului, în ea se învinge omul pe sine, ea deschide pe om omului, ea stabilește o unitate firească și binefăcătoare.“
În prietenie se verifică sinceritatea creștinismului nostru și se concretizează dragostea creștină. Numai în măsura în care realizăm prietenia, realizăm și dragostea, realizăm creștinismul. Pe măsură ce omenirea progresează în trăirea creștinismului, prietenia trebuie să lege tot mai mult pe oameni între ei și să-i unească. Foloasele prieteniei sunt din cele mai diverse. De la toate lucrurile pe care le dorește fiecare om și anume: cinstea, slava, liniștea sufletească sau bucuria; toate acestea prezente în toate compartimentele vieții sociale, implicând și majoritatea perceptelor morale din existența umanului.
Circuitul cel mai important care reiese din practicarea prieteniei este următorul: mai întâi cunoașterea sinelui și identificarea ta în toți prietenii tăi, apoi împlinirea poruncilor dumnezeiești, și mântuirea. Prin prietenie, se împlinesc poruncile lui Dumnezeu dar cu o notă deosebit de importantă: ascultarea de bunăvoie și totul sub numele dragostei. Prietenia sinceră cu semenii și cu Dumnezeu conduce la împlinirea voii Părintelui ceresc, căci în ea se cuprinde „toată Legea și proorocii“(Matei 22, 40). Desprindem, așadar, din spusele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, că această formă de iubire nu numai că duce la împlinirea ei, ci și la plinătatea împlinirii poruncilor lui Dumnezeu.
În general, prietenia se stabilește între două persoane care se completează una pe alta, formând o singură unitate: „Mai fericiți sunt doi laolaltă decât unul.“ (Eclesiastul 4, 9). Ei își dau ajutor reciproc, se sprijină unul pe altul, se apără unul pe altul când sunt în primejdie. Prietenii se instruiesc unii pe alții, iar sfaturile prietenului sunt dulci și înveselesc inima ca untdelemnul și miresmele. Prietenia este un act liber și selectiv, o legătură personală și concretă între un om și alt om sau între un om și câțiva pe care împrejurările vieții i-a adus în legătură cu el. Fiecare om are în conștiința lui ideea de ordine de comuniune, de apartenență la o idee, la un concept; ceea ce presupune și împlinirea regulilor acelui precept de existență. Foloasele prieteniei sunt identificate și în raportul de a ajuta pe cineva să depășească un moment dificil din viață. În acest sens avem ca model prietenia dintre Sfântul Ioan Gură de Aur și cuvioasa Olimpiada, care suferea mult din cauza exilării Sfântului. Scrisorile de mângâiere demonstrează tocmai grija de îndrumare spre poruncile divine și de persistență în iubirea lui Dumnezeu, canalizată spre cea a iubirii de semeni și chiar de iubire față de cei care o asupreau, ceea ce înseamnă încrederea totală în mâna lui Dumnezeu și lăsarea egoismului în favoarea jertfelniciei celui ce ți-a greșit și a celui ce te iubește.
De asemenea, Sfântul Ioan Hrisostom arată că prietenia trebuie făcută cu tot trupul și sufletul față de celălalt, adică empatia sau părtășia la suferința sau bucuria persoanei de lângă tine.
Prietenii au totul în comun: o singură casă, o singură masă, lucrează împreună, gândesc împreună, studiază împreună, admiră aceleași lucruri, luptă alături în războaie. De multe ori au aceleași ocupații. În toate acestea trebuie păstrată o anumită cuviință: „Pune rar piciorul în casa prietenului tău, ca nu cumva să se sature de tine și să te urască“ (Pilde 25, 17). La baza adevăratei prietenii trebuie să găsim statornicia și încrederea reciprocă. Pentru susținerea prieteniei adevărate se cere ca bunii și adevărații prieteni „să fie cu inima deschisă și curată, să fie sinceri și cu purtare corectă unul față de altul.“
Încrederea reciprocă este sufletul adevăratei prietenii. În ceea ce privește prietenia omului cu Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos arată clar în Noul Testament că : „Oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este și frate și soră și mamă.“ (Matei 12, 50). „Acest text arată limpede faptul că deprinderea virtuții iubirii de Dumnezeu concretizată prin fapte, atrage după sine dobândirea împărăției cerești.“
Unul dintre foloasele prieteniei omului cu Dumnezeu vine din faptul că persoana umană împlinește cuvântul Lui, iubind pe oricine și, în cele din urmă, făcând totul în numele lui Dumnezeu. Persistența în comuniune și dragoste are drept final mântuirea. Pentru a ajunge acolo, fiecare om are nevoie de sfințenie, arătată deosebit de ușor de înțeles prin exemplele de viețuire creștină autentică ale sfinților, spre care trebuie să tindem și noi.

Octavian- SilviuTătulea

Sursa: https://doxologia.ro


Distribuiți:
Scroll Up