Veşmântul

Veşmântul

În drumul plin de sânge şi noroi,

Ti-am auzit, Stapâne, paşii moi.

Ca raza coborâta din senin,

Pluteai ușor, cu mlădieri de crin.

În jurul Tau, multime de norod,

Te pângarea cu sânge şi cu glod.

Şi cum mergeam în urma Ta mereu,

Stropi şi-asupra mea cu lutul greu.

Ci când norodul, Doamne, Te-a lăsat,

Întreg vesmântul alb Ţi-era pătat.

Aş fi căzut cu sufletul învins,

Ci-n mila Ta o mâna mi-ai întins.

 

Genuni adânci, ca-n vis s-au luminat.

Atunci privii vesmântul întinat,

 

Ca-n inul alb vedeam cum înflorea

Din fiecare pată câte-o stea.

(de Zorica Lațcu)

sursa ortodoxiatinerilor.ro

Distribuiți:
Scroll Up