Scrisoare Pastorală la slăvitul Praznic al Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos din anul mântuirii 2018

Hristos Se naște!

Să-i facem inima noastră sălaș și să-L cinstim cum se cuvine!

† SILUAN

Prin mila lui Dumnezeu, Episcopul de-Dumnezeu-păzitei

Episcopii Ortodoxe Române a Italiei,

Preacuviosului Cin Monahal, Preacucernicului Cler

și Dreptslăvitorilor Credincioși din cuprinsul

Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei,

Har, pace și bucurie, de la iubitorul de oameniDumnezeu,

iar de la noi, părintești binecuvântări.

Iubiți frați și surori întru Hristos Cel născut în ieslea Betleemului,

 

Prăznuim, și în acest an, nașterea lui Hristos, Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru. Ca întotdeauna, nu lipsesc cuvenitele pregătiri “după tradiție”, darurile, mâncărurile și băuturile, pomul frumos împodobit și colindele. Și toate acestea ne aduc o licărire de bucurie în vârtejul tot mai stresant al vieții, chiar dacă această bucurie se micșorează pe an ce trece și este tot mai repede înăbușită de “grijile acestei vieți”; chiar dacă multe familii nu au parte nici măcar de această bucurie…

Dacă stăm însă bine să ne gândim, tot ceea ce pregătim pentru Crăciun ne privește mai degrabă pe noi decât pe Cel pe Care Îl prăznuim sau pe cel de lângă noi, mai necăjit decât noi. Astfel, un praznic ca cel al Nașterii Domnului devine tot mai mult un “pretext” pentru cumpărături și cadouri, pentru mâncat și băut, și se referă tot mai puțin la Protagonistul principal – Mântuitorul Hristos. Ba mai mult, societatea în care trăim tinde să-L excludă tot mai mult pe Hristos din centrul atenției, atunci când e vorba de Crăciun, și să ocupe întreaga atenție a “clienților” ei cu decorațiunile, cu cadourile și cu orice formă de sărbătorire “exterioară”, ignorându-L total sau aproape total pe Cel Care, pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat, de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara, și S-a făcut om (S-a înomenit),cum spunem în Crez.

Este cazul, așadar, să luăm aminte la Cel Care Se află în centrul prăznuirii noastre și la foloasele pe care venirea Sa în lume le aduce, ca să nu trăim și noi, creștini fiind, ca și cum Hristos Domnul n-ar fi venit în lume; ca să nu trăim și să sărbătorim doar noi cu noi, doar noi pentru noi.

Bine este să începem prin a ne reaminti că noi suntem fericiții beneficiari ai unei făgăduințe făcute de Domnul ucenicilor Lui: Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor (Mt. 28, 20). Pe aceasta o întregește altă făgăduință: Unde sunt doi sau trei, adunați în Numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor (Mt. 18, 20). Prin urmare, deși noi am căzut din Rai, Domnul a venit la noi, a pogorât Raiul la noi și rămâne cu noi mereu, socotindu-ne poporul Său șimoștenirea Sa.Doar că noi, dacă nu luăm aminte la Domnul și la prezența Lui, ajungem să trăim, deși ne numim “credincioși”, asemenea lumii înconjurătoare care trăiește ca și cum Dumnezeu n-ar fi. Ea L-a exclus pe Dumnezeu din societate, de la ocârmuire, din justiție, din școli, din spitale și, în mare măsură, a reușit să-L șteargă chiar și din conștiințele “cetățenilor” ei. Lumea trăiește pe propriile ei principii care nu mai țin cont de temelia pusă de Dumnezeu - Creatorul ei - și dispune de bogățiile ei uitând că nu este “stăpână” peste ele, ci că totul este Darul lui Dumnezeu, de care toți oamenii ar trebui să poată dispune, în aceeași măsură, fiecare după nevoile sale. Aceasta se întâmplă și pentru că mulți dintre fiii lui Dumnezeu (cf. Fac. 6, 2) au îmbrățișat mentalitateafiilor oamenilor (cf. Fac. 11, 5; Ps. 4, 2), uitând de înalta lor chemare, aceea de a moșteni Împărăția Cerurilor.

Datorită excluderii lui Dumnezeu din lumea de azi, cetățenii ei au ajuns să trăiască o viață chinuită și chinuitoare pentru toți cei care trăiesc în ea, iar fericirea promisă de diferitele orânduiri sociale a devenit și devine, tot mai mult, ne-fericire, ba chiar iad. Iar punctul culminant al acestei nefericiri constă în aceea că lumea în care trăim a ajuns să-i chinuie până și pe propriii ei copii, pe care îi zămislește tot mai mult din poftă trupească șidin poftă bărbătească (cf. In. 1, 13), îi smulge înainte de vreme de la sânul maicilor lor, “aruncându-i”, din cea mai fragedă pruncie, în creșă și lăsându-i să fie “educați”, cum se întâmplă în ultima vreme, după principii contrare Evangheliei și bunei viețuiri creștinești.

Să luăm, așadar, aminte că Hristos S-a născut! Iar dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi! (2 Cor. 5, 17). Odată cu venirea în trup a Fiului și Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, firea omenească este re-creată, reînnoită. Dar ea rămâne în această stare atâta timp cât fiecare dintre noi rămâne în Hristos. Sau, mai bine zis, în măsura în care Hristos rămâne întru noi, la locul ce I Se cuvine. Și a rămâne în Hristos înseamnă a trăi după poruncile Lui.

Nașterea Domnului devine, deci, un prilej de reînnoire, de reașezare a noastră în Hristos. Și aceasta se întâmplă în mod real, în măsura în care Îi redăm lui Hristos “locul” ce I Se cuvine. Dar care este acel “loc”? Și răspunsul ne vine chiar de la Domnul: Dă-mi, fiule, inima ta (Pilde, 23, 26). “Locul” cuvenit Domnului este inima mea, nu peștera cea întunecoasă! Dacă inima mea este deschisă către Domnul, atunci El nu mai este silit să Se nască în ieslea dobitoacelor, ci își face sălaș chiar la mine în inimă și, prin venirea Sa în ea, o preface în Cer. De aceea, Domnul ne spune fiecăruia dintre noi: Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine (Apoc. 3, 20).

Să ne deschidem, dar, cu toții inima și să-l primim pe Domnul Cel ce Se naște, ca să nu poposească iarăși în ieslea cea rece și întunecoasă a dobitoacelor. Dar să ne gătim inima cum se cuvine “Oaspetelui” de seamă Care vine în ea, cel puțin cu aceeași râvnă și grijă cu care ne pregătim casele pentru venirea sărbătorilor. Să ne curățim inima de tot gândul cel rău îndreptat înspre aproapele nostru, de grăirea cea care îl jignește sau îl rănește pe cel de lângă noi, de tot îndemnul spre doriri străine de Dumnezeu și spre făptuiri necuvenite, pentru a-L primi pe Împăratul Cerurilor Care vine la noi ca Prunc nevinovat.

Să nu uităm de singurul lucru ce trebuiește, de partea cea bună a Mariei (cf. Lc. 10, 42) și să nu ne lăsăm prinși mai mult decât trebuie în pregătirile Martei, ce ne fac să uităm de Cel pentru Care le pregătim. Doar astfel făcând, Cel pe Care Îl prăznuim nu este uitat și ignorat, încă o dată, din cauza pregătirilor, ci primește locul și atenția cuvenite și devine El Însuși Ospățul nostru de Crăciun, făcându-ne părtași la Viața Lui, la Trupul Lui și la Sângele Lui, la înnoirea pe care venirea Sa în trup o aduce firii omenești și întregii făpturi.

Acesta este felul în care punem început bun vieții noastre, început pe care nu am știut să-l punem acum 29 de ani, dar pe care avem prilejul să-l punem astăzi, la centenarul patriei noastre, întregite în 1918, centenar din care primii douăzeci de ani au fost necesari pentru plângerea morților și pentru vindecarea rănilor primului război mondial. Aceștia au fost urmați de zece ani de tulburări ce au cuprins un al doilea război mondial, presărat cu jertfe de alte mii și mii de vieți omenești. La finele războiului, a început perioada, de mai bine de patruzeci de ani, de stăpânire atee și de prigoană, perioadă ce și-a luat propriul tribut de alte mii de vieți omenești și s-a încheiat cu dobândirea libertății, în anul 1989, prin vărsare de sânge și prin alte jertfe. Ultima parte a centenarului, de aproape treizeci de ani, a fost presărată de noi frământări, fiind marcată de cel mai mare exod al neamului nostru, ce cuantifică numărul celor plecați în străinătate, dintre fiii săi, între 6 și 7 milioane.

În numele tuturor celor care s-au jertfit pentru unitatea, demnitatea și credința noastră, în acești ultimi 100 de ani, se cuvine să învățăm dureroasa lecție a istoriei și să ne punem, de acum înainte, nădejdea mai mult în Dumnezeu, chemând în toată vremea Numele Lui (cf. Fac. 4, 26; F. A. 2, 21), și să-I redăm locul cuvenit în inima și în viața noastră, făcându-L părtaș la toate proiectele și deciziile noastre, bine știind că fără El nu putem face nimic (cf. In. 15, 5). Să le predăm miilor de copii care se nasc în afara hotarelor patriei noastre credința în Hristos și limba maternă, precum și întregul tezaur al tradiției și al culturii neamului nostru, valori ce definesc identitatea noastră, împletindu-le frumos și armonios cu toate valorile pe care țara în care viețuim și poporul ei le dețin.

Fie ca acest nou început să rodească pace, iubire frățească și unitate, spre slava lui Dumnezeu și spre o viețuire ducătoare la fericirea cea nepieritoare și veșnică!

Binecuvântarea Domnului și Harul Său să fie cu voi, cu toți, în toate zilele!

Praznice luminoase și pline de bucurie, în continuare, și mulți ani, cu sănătate, vouă, tuturor!

 

            Al vostru întâistătător și de tot binele cel adevărat doritor,

 

 

† Episcopul SILUAN

al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

 

 

Dată la Reședința noastră de la Roma, la Luminatul Praznic al Nașterii Domnului, în Anul Mântuirii 2018, luna Decembrie, ziua a 25-a.

Căutare

Apostolia

FTOUB Roma

Instagram

    5 X 1000

     

    Reportaje EORI

    Catedrala Neamului

    construimcatedrala.ro

    Tinerii ortodocși

    Nepsis

    Vă Recomandăm

    Agenda/Diario pentru tine!ri 2019/2020

     

     

    Numărul total de vizitatori

    11731428